1 iulie 2013

Doar o vorba sa-ti mai spun! De ce ?


Am fost un copil interiorizat, în mare parte datorită structurii mele, dar şi faptului că am fost singură la părinţi.
Deşi n-am avut a mă plânge de nimic, deşi am avut parte de multe prietene ( cu unele, puţine, mai vorbesc şi acum... ), deşi mi-am făcut aproape toate vacanţele la ţară cu verii mei gemeni şi mulţi alţi copii de pe uliţă, am fost foarte, foarte atentă la tot ce era în jurul meu.
Şi am citit foarte mult, spre disperarea verilor mei, care erau puşi la treabă de către bunici, eu fiind, nu-i aşa, aia studioasă şi care nu trebuia deranjată, decât când forţa de muncă nu făcea faţă ! :)
Nu ştiu dacă din cărţi, sau din vorbele celor mari ( la care mai trăgeam cu urechea ), sau din cruzimile frecvente între copii, indiferent de vârste, mi s-a fixat bine de tot în minte că trebuie să ai mare grijă ce vorbeşti, astfel ca vorbele tale să nu rănească pe cei din jur ( evident, e bine să taci şi ca să nu se prindă ceilalţi cât eşti de prost, dar nu despre asta e vorba aici :) ). Dacă stau să mă gândesc bine, asta a fost una din filozofiile-filon în viaţa-mi de până acum, filozofie aplicată la extrem . Şi nu e bine, acum ştiu !
Pentru că acum mi-aş fi dorit să ştiu mai puţin despre asta şi să aplic mai mult indiferenţa faţă de lezarea sentimentelor celor din jur.
E preferabil să tai cu cuvinte, decât cu o lamă (!), dar important este motivul pentru care o faci. Dacă o faci gratuit, atunci e doar răutate şi cred că aici trebuie să avem grijă în viaţă, să nu rănim prin răutate pură, nu prin cuvinte care, chiar dacă dor, pot vindeca în final. Dar asta nu te învaţă nimeni atunci. O afli pe parcurs, uneori ( sau poate de fiecare dată...) cu preţul unor greşeli.
Da, cuvintele pot tăia, pot strica, pot chiar desfiinţa un om. Cu răbdarea unui animal care îşi urmăreşte prada, cu indiferenţa unui criminal care îşi tranşează victima, am aflat cum e să cunoşti punctele slabe ale celor din jurul tău şi, folosindu-te de ele, să i le pui persoanei în faţă pentu a-l face mic, până la a-l desfiinţa ( şi asta fără să apelezi la jigniri ! artă, ce mai ! ). Doar cei foarte stăpâni pe ei pot rezista unei "tranşări" psihologice din partea altei fiinţe umane, care vezi că nu dă doi bani pe personalitatea ta şi poate chiar să te reducă la zero !
Ştiind toate astea, de multe ori am preferat să tac, ascunzându-mă într-o falsă diplomaţie, care uneori n-a făcut bine nimănui...
Îmi plac ( până la un punct )persoanele  care ştiu să spună clar, tare şi răspicat ce le trece prin cap, acum! Hai şi puţin mai târziu, dar destul de "din timp", pentru a se sechimba ceva....fie persoane, fie situaţii, orice !
Dar, ca în orice, măsura e totul ! Contează ce spui, cum o spui , dar mai ales contează de ce o faci !
Haideţi să vorbim, chiar dacă nu vedem nici un motiv ( în sensul în care spunem de multe ori că degeaba o facem, că nu se va schimba nimic...).
Poate că acum nu, dar peste o măsură de timp, o schimbare va apare în ... Univers . Şi nu, nu mă refer la filozofia aia că "Universul va complota pentru a-ţi realiza dorinţa".  :)
 

4 februarie 2013

"IMI PARE RAU, TE ROG, IARTA-MA!"

Acum ceva timp ( nu chiar demult, dar nici saptamana trecuta), cautand cine mai stie ce pe net, am dat peste un site cu un articol despre terapia iertarii. Nu reiau intreaga tema, doar ideea principala care spune ca multe din problemele noastre, cu noi insine dar si cu cei din jur, s-ar rezolva spunand " Imi pare rau ! Te rog, iarta-ma !"  ( cine vrea sa citeasca mai multe, gaseste informatiile aici - mie mi s-au parut destul de utile).

De atunci, tot stau si  mai reflectez asupra ideilor, cu care, de ce sa nu recunosc, am rezonat.

Bineinteles ca sunt persoane carora as vrea sa le cer iertare pentru neplacerile provocate, de cele mai multe ori categoric fara sa vreau si care si acum probabil imi poarta sambetele. As incerca asta, cu sinceritatea cu care recunosc si in sinea mea ca imi pare rau fata de ele, sa vad daca s-ar schimba perceptia lor despre mine.Dar daca nu s-ar schimba nimic ?!? Ma si imaginez serena, dar umila, intalnindu-am cu unul, cu altul, zicand in stanga si in dreapta "imi pare rau, iarta-ma".... Oare cum ar gandi ceilalti ? Oare n-ar zice ca am intrat intr-o secta ? Oare n-ar crede ca m-am dus cu capul ?

Si bineinteles ca sunt si persoane care cred ca ar trebui sa-si ceara ele scuze fata de mine si care sunt 100% convinsa ca n-o vor face nici pe patul de moarte ! Si iar ma intreb, oare daca as face eu primul pas, s-ar schimba ceva ? Ar fi corect ? Ar fi corect in primul rand fata de mine, fata de cei apropiati mie, care ma cunosc si ma iubesc ? Hm ? Cum e mai bine ?

Ceea ce stiu sigur e ca trebuie sa incep prin a ma ierta pe mine insami (m-am mai iertat de vreo cateva ori, dar tot mai recidivez... :D ...). Dar inca nu stiu daca exagerez sau nu in a ma invinovati doar pe mine de ceea ce n-a mers, n-a fost bun, sau a provocat greutati altora(pentru ca pe undeva am stiut de fiecare data cand ceva n-a fost ok, dar nu am luat masuri la timp;pentru ca am fost un strut care s-a ascuns si a preferat sa rezolve singur tot;pentru ca n-am comunicat).Am luat pe umerii mei responsabilitatea a tot ce s-a intamplat. Si inca nu stiu daca e corect, sau nu chiar ...
Si daca nu stiu asta, nu stiu nici cat ar trebui sa (ma) iert . Si nici sa-mi cer iertare de la toti.

Voi ce parere aveti ? Cui cereti iertare ? Si cand ?


31 decembrie 2012

HAPPY NEW YOU !

Zilele nou-nouțe aduc cu ele vise, drumuri, dorințe, oameni și noi și vechi !
Iar noi suntem nu noi, dar puțin mai altfel, poate mai buni. Neapărat de-am fi mai fericiți. Sau măcar simplu fericiți.
Vă doresc tuturor un Happy New You” ! 
>:D<
Cu drag !


26 decembrie 2012

DESPRE PRIETENI SI ANI CARE TREC


A fost un an plin, greu, crucial. A fost un an în care s-au ales, cred, lucrurile care trebuiau să plece din viața mea de cele care trebuiau să rămână. Dar s-au revelat și cele cărora le venise timpul să îmi iasă în cale.

A fost un an în care am sărit, ca niciodată, de pe culmile disperării pe cele ale fericirii. Eu nefiind un om al extremelor, de felul meu...

Și da, viața bate de 1000 de ori filmul !

Dar, mai presus de toate, lecția primordială a acestui an a fost despre oameni. Despre caractere și bun-simț. Și mă bucur că cei pe care i-am considerat adevărații prieteni ( puțini, dar suficienți !) au rămas în viața mea.Cei care au plecat, cei care m-au judecat, cei care au uitat toate clipele măsurate in anii de bine din preajma mea, pot spune acum cu sufletul împăcat că au fost iertați. Și le doresc să aibă parte de oameni și întâmplări în viață din care să învețe ceva, să poată evolua.Pentru lecțiile oferite de ei, pentru faptul că au ales să plece, ca eu să pot să mă reinventez, le mulțumesc !

Iar adevăraților prieteni le sunt dedicată pe veci, ca întotdeauna !

A fost un an al noilor începuturi, pe toate planurile !

Până la urmă, a fost un an bun ! :-)

5 decembrie 2012

"CU TIMPUL"...

“Dupa un anumit timp, omul invata sa perceapa diferenta subtila intre a sustine o mana si a inlantui un suflet, si invata ca amorul nu inseamna a te culca cu cineva si ca a avea pe cineva alaturi nu e sinonim cu starea de siguranta, si asa, omul incepe sa invete… ca saruturile nu sunt contracte si cadourile nu sunt promistiuni, si asa omul incepe sa-si accepte caderile cu capul sus si ochii larg deschisi, si invata sa-si construiasca toate drumurile bazate in ASTAZI si ACUM, pentru ca terenul lui MAINE este prea nesigur pentru a face planuri… si viitorul are mai mereu o multime de variante care se opresc insa la jumatatea drumului.
…..Si dupa un timp, omul invata ca daca e prea mult, pana si caldura cea datatoare de viata a soarelui, arde si calcineaza. Asa ca incepe sa-si planteze propria gradina si-si impodobeste propriul suflet, in loc sa mai astepte ca altcineva sa-i aduca flori, si invata ca intr-adevar poate suporta, ca intr-adevar are forta, ca intr-adevar e valoros, si omul invata si invata … si cu fiecare zi invata. Cu timpul inveti ca a sta alaturi de cineva pentru ca iti ofera un viitor bun, inseamna ca mai devreme sau mai tarziu vei vrea sa te intorci la trecut.
…… Cu timpul intelegi ca doar cel care e capabil sa te iubeasca cu defectele tale, fara a pretinde sa te schimbe, iti poate aduce toata fericirea pe care ti-o doresti. Iti dai seama cu timpul ca daca esti alaturi de aceasta persoana doar pentru a-ti intovarasi singuratatea, in mod inexorabil vei ajunge sa nu mai vrei sa o vezi.
……Ajungi cu timpul sa intelegi ca adevaratii prieteni sunt numarati, si ca cel care nu lupta pentru ei, mai devreme sau mai tarziu se va vedea inconjurat doar de false prietenii. Cu timpul inveti ca vorbele spuse intr-un moment de manie, pot continua tot restul vietii sa faca rau celui ranit. Cu timpul inveti ca a scuza e ceva ce poate face oricine, dar ca a ierta, asta doar sufletele cu adevarat mari o pot face. Cu timpul intelegi ca daca ai ranit grav un prieten, e foarte probabil ca niciodata prietenia lui nu va mai fi la aceeasi intensitate. Cu timpul iti dai seama ca desi poti fi fericit cu prietenii tai, intr-o buna zi vei plange dupa cei pe care i-ai lasat sa plece.
……Cu timpul iti dai seama ca fiecare experienta traita alaturi de fiecare fiinta, nu se va mai repeta niciodata. Cu timpul iti dai seama ca cel care umileste sau dispretuieste o fiinta umana, mai devreme sau mai tarziu va suferi aceleasi umilinte si dispret, dar multiplicate, ridicate la patrat. Cu timpul inveti ca grabind sau fortand lucrurile sa se petreaca, asta va determina ca in final, ele nu vor mai fi asa cum sperai.
…..Cu timpul iti dai seama ca in realitate, cel mai bine nu era viitorul, ci momentul pe care-l traiai exact in acel moment. Cu timpul vei vedea ca desi te simti fericit cu cei care-ti sunt imprejur, iti vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine si acum s-au dus si nu mai sunt… Cu timpul vei invata ca incercand sa ierti sau sa ceri iertare, sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor, sa spui ca ai nevoie, sa spui ca vrei sa fii prieten, dinaintea unui mormant, nu mai are nici un sens.
Dar din pacate, se invata doar cu timpul…”

Jorges Luis Borges
 

16 noiembrie 2012

TUMULT

Adu-mi o lumina sa-mi sape prin vene
Canale de linisti pentru sange-n tumult
Ca mustul trezit ce toamna si-asterne
Un pat de arome iubite din zori in amurg.
Nimic nu m-abate din vremea ce duce
Spre tine... de ieri, dupa azi si de maine, oricand ...
Acum mi-as asterne obrazul cuminte
Pe coapsa-ti sprintara de tanar iubit
Si pleoapa-mi inchide dorinta-ti cu lacat fierbinte...
Mai respir o secunda pana iar te cuprind....

I wanna be "there" someday .....
                                        














16 octombrie 2012

NICI UN SAT FĂRĂ UN RADAR!



Sunt un şofer simplu, n-am iluzii că pot participa la Raliul Paris-Dakar şi nici la Circuitul de la Imola, totuşi, ca orice român posesor de carnet, am pretenţia că mă descurc ! În virtutea acestui fapt, mi se întâmpla să mai şi calc pedala mai mult decât trebuie, evident atunci când cred că drumul mi-o permite: dacă sunt într-o localitate, atunci când nu sunt alte personaje pe sosea;dacă sunt în afara ei, atunci când nu e aglomerat. Mă consider, deci, prudentă.Astfel, am reuşit până azi să evit şi incidentele şi radarele…. Până azi…. Când un radar nu m-a mai evitat el pe mine, măi !
Cum să te numeşti radar şi să stai ascuns, la “fript” zăbăuci şi zăbăuce ca mine, într-o zonă în care ştii că prinzi la sigur şoferi peste limita de viteză, deşi potenţialul de pericol este minim, acolo ? Care este rolul tău, de fapt ? Să previi şi să sancţionezi, acolo unde există iminenţa unui real pericol, nu să stai ascuns şi să articulezi amenzi doar pentru că ai normă de făcut !
În condiţiile în care întreaga Românie este o înşiruire aproape continuă de sate, târguri şi oboare, orăşele şi oraşe, în care maşinile împart (de cele mai multe ori) acelaşi carosabil cu : biciclişti, căruţe, tractoare, căţei, pisici, copii care vin/pleacă de la şcoală, bătrâni, beţivi, autobuze, microbuze, maşini mari cu remorcă care abia mai trag la deal, mi se pare o nesimţire ca tu, radar, să stai aşezat doar în zone cu “vad comercial de amendă”!
Când, dacă vrei să îţi faci treaba cu adevărat, poţi să stai foarte bine în : intersecţii aglomerate, linie continuă( acolo îi vezi pe nervoşi ), în afara localităţilor ( acolo îi vezi pe adevăraţii vitezomani ! ), sau pe (puţinele noastre) autostrăzi, şi or mai fi, dar acum sunt cam nervoasă să îmi dau seama…
În cele mai multe zone din ţară, abia reuşeşti să scapi de o localitate, te bucuri că ai accelerat şi tu cumva până pe la 90, hai suta , când hop ! Apare altă localitate! Sau apare un drum în lucru ! Sau restricţie de viteză pusă cândva şi uitată ! Sau apare un camion care abia trage şi ţine un cârd întreg de maşini în spatele lui ! Şi iar frână la 50, hai 60 că n-o fi bai ! Şi vezi că apare, salvatoare, acea plăcuță indicatoare, că mai ai un pic şi ieşi din localitate şi te bucuri că mai poţi accelera puţin (pentru vreo 5 minute) până la 90-suta ! Şi te bucuri degeaba, că numa’ bine ce începi să accelerezi că ieşi din sat şi apare, ghici cine? Un radaaar pe contrasens, în afara carosabilului! La 10 metri înainte de a ieşi din localitate, în plin câmp, unde nici ţipenie de om nu-i ! Cine-i la furat, atunci ?

Dacă nu aveţi bani de autostrăzi sau chiar de drumuri europene, faceţi, domnilor guvernanţi, rute ocolitoare pentru localităţi, decât să tot plătiţi asfaltări şi reasfaltari şi re-reasfaltari la reasfaltari, că vă costă mai puţin poate şi nu ne-aţi mai căpia pe noi, şoferii din România, de cap !

10 septembrie 2012

FIDELITATEA, ÎNTRE TRADIȚIE ȘI MODERNISM ?

Reluăm seria cuvintelor preţioase şi din ce în ce mai rare, azi despre  "fidelitate".
Când, cum şi cine ne învaţă despre ea ?
  
Cum am descrie-o fiecare din noi ? Ca o virtute demult apusă, desuetă, sau o calitate încă de actualitate, sau trăsătură perimata şi din ce în ce mai rar întâlnită ? Probabil că definiţia o va da fiecare în funcţie de propriile nevoi şi stiluri de viaţă, ca de obicei ....
  
Oricât ne-am declară de moderni, fidelitatea rămâne încă un subiect care încinge spirite. Fie că ne-o dorim în general de la ceilalţi  ( să zicem angajaţi, şefi, clienţi, amici ) şi în mod cu totul aparte de la cei dragi ( iubit/ă, familie, prieteni buni), deci o aprobăm cu toată fiinţa, fie că o privim cu superioritate, cu aroganţă chiar, ca pe ceva care nu mai ţine de timpurile moderne şi deci nu mai punem nici un preţ pe ea în valorile noastre de cuplu, fidelitatea încă naşte ample discuţii. Discuţii nu doar intime, particulare, dar şi dezbateri publice, cercetări , şi desigur controverse.
  
Pentru mine un lucru e cert : nu există o singură explicaţie ( gen - suntem nişte fiinţe dominate de hormoni, nu ştim când ne acaparează ispita şi ne pierdem capul :D ), nu există o singură reţetă ( gen-roagă-te şi dacă faci aşa, vei avea o viaţă lipsită de tentaţii şi plină de virtute :D ).
  
Cred însă că atunci când ne gândim la ea, trebuie să avem în vedere aspectul, sau aspectele la care ne raportăm : a fi fidel/ă , sau a aştepta fidelitatea de la ceilalţi. Aparent sunt implicite, dar nu e aşa. Ştim doar persoane care deşi nu sunt fidele, pretind cu vehemenţă asta de la ceilalţi !
 
În plus, s-a vehiculat şi ideea că nu avem de unde şti cât de fideli suntem, până când nu suntem încercaţi, până când nu ştim dacă am depăşit o tentaţie efectiv, sau nu... Doar cel încercat poate vorbi ? Există o fidelitate de conjunctură, în sensul că suntem fideli pentru că nu avem alternative, dar ia să apară ceva care ni se pare mai bun, mai apetisant .... hop! am sărit gardul cât de repede au putut picioarele noastre şi ne-a lăsat tentaţia să îl sărim :) !
 
S-a mai vorbit de fidelitate sufletească şi fidelitate trupească. În timp ce unii nu le separă niciodată, alţii susţin că înşeli ori cu una, ori cu alta... Sunt curioasă cum au mai evoluat statistic împărţelile în ziua de azi, respectiv câţi cred că înşeli doar cu trupul, câţi cu spiritul şi câţi cu ambele ? :)
 
Eu una cred că fidelitatea face parte din tiparele(ca să spun aşa) oarecum înnăscute şi nu învăţate. Nu ştiu dacă se poate învăţa lecţia fidelităţii, care să îţi rămână pe viaţă. Nu ştiu eu, dar poate e posibil. Eu mai degrabă văd fidelitatea că pe ceva structural, intrinsec,  care există acolo şi nu trebuie să o arăţi, sau să te lauzi, sau să o ceri cu japca. O simţi sau nu. Punct ! În plus, deşi personal o consider o valoare, mai cred că  i se acordă o importantă puţin supraestimată . Nu în sensul că nu ar fi importantă, pentru că pentru mine este ( şi asta fără a fi un scop în sine...), e o valoare atunci când e firească, nu calculată, raţionalizata şi artificială, sau (mai rău!) urmare a unei frici de urmări punitive, indiferent de natura ei ( că e religioasă, sau doar te temi de gura lumii, sau te temi de singurătate...).
  
Pentru că dacă simţi că persoana de lângă tine îţi oferă iubirea şi înţelegerea şi tot ceea ce mai aştepţi de la o relaţie împlinită, acele lucruri de care ai nevoie pentru a nu-ţi mai dori nimic altceva, cred că fidelitatea vine ca ceva firesc, fără să o fluturăm ca pe un stindard !







1 august 2012

I'M HERE. STILL...

Am simțit nevoia să spun că încă mai sunt pe-aici. 
S-au întâmplat multe în ultimul timp. Câteodată vin toate ca un vârtej de tornadă, care apoi își încetinește rotirea aproape de oprire. Atât cât să mai respir și să pot să trag aer în piept pentru următorul vârtej.
Și bune, și rele.
Mă bucur ( parcă cu teamă ) de cele bune. Plâng ( în mine) pentru cele rele.
Aștept să se liniștească tornada și să pot să mai spun din tot ceea ce am de spus. Acumulez.
Pentru că tot ceea ce nu spunem atunci când trebuie spus, tot ceea ce nu facem atunci când trebuie făcut, se va întoarce la un moment dat împotriva noastră. Nu ca să se răzbune soarta pe noi, nu cred în așa ceva, ci doar ca să regretăm pur și simplu că am fost lași, sau neinspirați, sau orbi .Poate că nu vom ști dinainte și precis momentul cel mai bun să fie ales pentru a acționa ( cu vorbe, cu fapte ), dar cu siguranță vom ști că a trecut definitiv când nu mai putem să facem nimic. Prin prisma aceasta a inacțiunii, orice moment e cel mai bun. Decât nici un moment...

27 mai 2012

(IN)CERTITUDINI


Mă uit în jurul meu și mi se pare că văd tot mai multe suflete dezorientate, oarecum în derivă. Nu știu dacă e pentru că de o perioadă fac parte din ele- se spune că dacă ești optimist vezi totul pozitiv în jur, pe când dacă ești pesimist vezi totul negativ- sau chiar se destramă tot mai multe ancore care ne țin în real. 
Oamenii au nevoie de repere, coordonate  fixe, bine determinate, chiar dacă flexibile, între care să-și desfășoare viață zilnică. Trebuie să știe pentru ce se trezesc în fiecare dimineață, pentru ce muncesc ( sau nu ), pe cine iubesc și de cine sunt iubiți și încotro se îndreaptă și unde vor fi peste 10 ani. Între aceste coordonate, viață lor e o mișcare aparent browniană, multidimensională.Oamenii au nevoie de certitudine, de siguranță, au nevoie să știe că va fi bine. 
Când unul sau mai multe repere dispar, începe o agitație necontrolată care nu se știe de multe ori unde duce. Rămâne un gol, în care mișcarea particulelor din gândurile noastre se pierde cumva, până întâlnește un nou stimul, care-i va da o noua direcție. 
Unii se refugiază în credința. Alții în artă. Alții în alcool. Alții pe străzi. Și lista e deschisă.  
Orice care umple un gol al gândurilor noastre, care imprima un nou curs în existența noastră și ne canalizează trăirea ( nu contează dacă e benefic sau nu, important e să evadăm din ceea ce ni se părea apăsător la un moment dat ...) devine paiul de care ne agățăm. 
Când nimic nu ni se mai pare o salvare, apare depresia cronică.