Prinsa in ultimul timp in niste dileme existentiale (:D) , am dat cautare pe net sa vad ce (mai) inseamna a fi bun, ce inseamna bunatatea ... Dincolo de explicatiile stiute ( a face bine, a darui iubire, a darui ..., a accepta pe oricine asa cum este, etc.etc ...), n-am gasit nimic care sa ma multumeasca . Platitudini...
Nu suntem buni, oricat de mult ne straduim sa fim, sau mai bine zis nu suntem 100% buni. Unii spun ca este usor sa fii bun cand esti fericit, sau cand iti sunt implinite majoritatea nevoilor, dar foarte greu, aproape imposibil cand esti ranit, sau suferi.
Totusi, care mai sunt limitele ? Mai este valabil principiul intoarcerii celuilalt obraz cand te loveste cineva ? Mai crede cineva in el astazi, sau a ramas doar o predica buna de spus ( nu si de facut ) de catre preoti ?
Ridici mana, ca sa parezi o lovitura, sau mergi mai departe si lovesti chiar, ca sa previi o alta ?
Eu recunosc, nu lovesc. Dar as putea sa o fac foarte usor din vorbe. Mai mult decat sa ma apar, stiu ca pot sa lovesc dintr-o singura fraza pana in strafundul sufletului . Si totusi, nu o fac. Dar ma simt sfasiata (uneori ) intre impulsul de a o face si intrebarea "DAR PENTRU CE ???"
Pe de alta parte, cred ca unii prieteni se intreaba cum de nu fac totusi nimic . Si astfel ajung sa ma intreb : e normal sa nu faci nimic ? E ceva in neregula cu mine ? De ce sunt asa ?
E clar, cum bunatatea in forma ei pura nu exista, inseamna ca buna nu sunt, atunci nu-mi ramane decat prostia? Ce este intre ele ?