10 septembrie 2012

FIDELITATEA, ÎNTRE TRADIȚIE ȘI MODERNISM ?

Reluăm seria cuvintelor preţioase şi din ce în ce mai rare, azi despre  "fidelitate".
Când, cum şi cine ne învaţă despre ea ?
  
Cum am descrie-o fiecare din noi ? Ca o virtute demult apusă, desuetă, sau o calitate încă de actualitate, sau trăsătură perimata şi din ce în ce mai rar întâlnită ? Probabil că definiţia o va da fiecare în funcţie de propriile nevoi şi stiluri de viaţă, ca de obicei ....
  
Oricât ne-am declară de moderni, fidelitatea rămâne încă un subiect care încinge spirite. Fie că ne-o dorim în general de la ceilalţi  ( să zicem angajaţi, şefi, clienţi, amici ) şi în mod cu totul aparte de la cei dragi ( iubit/ă, familie, prieteni buni), deci o aprobăm cu toată fiinţa, fie că o privim cu superioritate, cu aroganţă chiar, ca pe ceva care nu mai ţine de timpurile moderne şi deci nu mai punem nici un preţ pe ea în valorile noastre de cuplu, fidelitatea încă naşte ample discuţii. Discuţii nu doar intime, particulare, dar şi dezbateri publice, cercetări , şi desigur controverse.
  
Pentru mine un lucru e cert : nu există o singură explicaţie ( gen - suntem nişte fiinţe dominate de hormoni, nu ştim când ne acaparează ispita şi ne pierdem capul :D ), nu există o singură reţetă ( gen-roagă-te şi dacă faci aşa, vei avea o viaţă lipsită de tentaţii şi plină de virtute :D ).
  
Cred însă că atunci când ne gândim la ea, trebuie să avem în vedere aspectul, sau aspectele la care ne raportăm : a fi fidel/ă , sau a aştepta fidelitatea de la ceilalţi. Aparent sunt implicite, dar nu e aşa. Ştim doar persoane care deşi nu sunt fidele, pretind cu vehemenţă asta de la ceilalţi !
 
În plus, s-a vehiculat şi ideea că nu avem de unde şti cât de fideli suntem, până când nu suntem încercaţi, până când nu ştim dacă am depăşit o tentaţie efectiv, sau nu... Doar cel încercat poate vorbi ? Există o fidelitate de conjunctură, în sensul că suntem fideli pentru că nu avem alternative, dar ia să apară ceva care ni se pare mai bun, mai apetisant .... hop! am sărit gardul cât de repede au putut picioarele noastre şi ne-a lăsat tentaţia să îl sărim :) !
 
S-a mai vorbit de fidelitate sufletească şi fidelitate trupească. În timp ce unii nu le separă niciodată, alţii susţin că înşeli ori cu una, ori cu alta... Sunt curioasă cum au mai evoluat statistic împărţelile în ziua de azi, respectiv câţi cred că înşeli doar cu trupul, câţi cu spiritul şi câţi cu ambele ? :)
 
Eu una cred că fidelitatea face parte din tiparele(ca să spun aşa) oarecum înnăscute şi nu învăţate. Nu ştiu dacă se poate învăţa lecţia fidelităţii, care să îţi rămână pe viaţă. Nu ştiu eu, dar poate e posibil. Eu mai degrabă văd fidelitatea că pe ceva structural, intrinsec,  care există acolo şi nu trebuie să o arăţi, sau să te lauzi, sau să o ceri cu japca. O simţi sau nu. Punct ! În plus, deşi personal o consider o valoare, mai cred că  i se acordă o importantă puţin supraestimată . Nu în sensul că nu ar fi importantă, pentru că pentru mine este ( şi asta fără a fi un scop în sine...), e o valoare atunci când e firească, nu calculată, raţionalizata şi artificială, sau (mai rău!) urmare a unei frici de urmări punitive, indiferent de natura ei ( că e religioasă, sau doar te temi de gura lumii, sau te temi de singurătate...).
  
Pentru că dacă simţi că persoana de lângă tine îţi oferă iubirea şi înţelegerea şi tot ceea ce mai aştepţi de la o relaţie împlinită, acele lucruri de care ai nevoie pentru a nu-ţi mai dori nimic altceva, cred că fidelitatea vine ca ceva firesc, fără să o fluturăm ca pe un stindard !