1 iulie 2013

Doar o vorba sa-ti mai spun! De ce ?


Am fost un copil interiorizat, în mare parte datorită structurii mele, dar şi faptului că am fost singură la părinţi.
Deşi n-am avut a mă plânge de nimic, deşi am avut parte de multe prietene ( cu unele, puţine, mai vorbesc şi acum... ), deşi mi-am făcut aproape toate vacanţele la ţară cu verii mei gemeni şi mulţi alţi copii de pe uliţă, am fost foarte, foarte atentă la tot ce era în jurul meu.
Şi am citit foarte mult, spre disperarea verilor mei, care erau puşi la treabă de către bunici, eu fiind, nu-i aşa, aia studioasă şi care nu trebuia deranjată, decât când forţa de muncă nu făcea faţă ! :)
Nu ştiu dacă din cărţi, sau din vorbele celor mari ( la care mai trăgeam cu urechea ), sau din cruzimile frecvente între copii, indiferent de vârste, mi s-a fixat bine de tot în minte că trebuie să ai mare grijă ce vorbeşti, astfel ca vorbele tale să nu rănească pe cei din jur ( evident, e bine să taci şi ca să nu se prindă ceilalţi cât eşti de prost, dar nu despre asta e vorba aici :) ). Dacă stau să mă gândesc bine, asta a fost una din filozofiile-filon în viaţa-mi de până acum, filozofie aplicată la extrem . Şi nu e bine, acum ştiu !
Pentru că acum mi-aş fi dorit să ştiu mai puţin despre asta şi să aplic mai mult indiferenţa faţă de lezarea sentimentelor celor din jur.
E preferabil să tai cu cuvinte, decât cu o lamă (!), dar important este motivul pentru care o faci. Dacă o faci gratuit, atunci e doar răutate şi cred că aici trebuie să avem grijă în viaţă, să nu rănim prin răutate pură, nu prin cuvinte care, chiar dacă dor, pot vindeca în final. Dar asta nu te învaţă nimeni atunci. O afli pe parcurs, uneori ( sau poate de fiecare dată...) cu preţul unor greşeli.
Da, cuvintele pot tăia, pot strica, pot chiar desfiinţa un om. Cu răbdarea unui animal care îşi urmăreşte prada, cu indiferenţa unui criminal care îşi tranşează victima, am aflat cum e să cunoşti punctele slabe ale celor din jurul tău şi, folosindu-te de ele, să i le pui persoanei în faţă pentu a-l face mic, până la a-l desfiinţa ( şi asta fără să apelezi la jigniri ! artă, ce mai ! ). Doar cei foarte stăpâni pe ei pot rezista unei "tranşări" psihologice din partea altei fiinţe umane, care vezi că nu dă doi bani pe personalitatea ta şi poate chiar să te reducă la zero !
Ştiind toate astea, de multe ori am preferat să tac, ascunzându-mă într-o falsă diplomaţie, care uneori n-a făcut bine nimănui...
Îmi plac ( până la un punct )persoanele  care ştiu să spună clar, tare şi răspicat ce le trece prin cap, acum! Hai şi puţin mai târziu, dar destul de "din timp", pentru a se sechimba ceva....fie persoane, fie situaţii, orice !
Dar, ca în orice, măsura e totul ! Contează ce spui, cum o spui , dar mai ales contează de ce o faci !
Haideţi să vorbim, chiar dacă nu vedem nici un motiv ( în sensul în care spunem de multe ori că degeaba o facem, că nu se va schimba nimic...).
Poate că acum nu, dar peste o măsură de timp, o schimbare va apare în ... Univers . Şi nu, nu mă refer la filozofia aia că "Universul va complota pentru a-ţi realiza dorinţa".  :)
 

4 februarie 2013

"IMI PARE RAU, TE ROG, IARTA-MA!"

Acum ceva timp ( nu chiar demult, dar nici saptamana trecuta), cautand cine mai stie ce pe net, am dat peste un site cu un articol despre terapia iertarii. Nu reiau intreaga tema, doar ideea principala care spune ca multe din problemele noastre, cu noi insine dar si cu cei din jur, s-ar rezolva spunand " Imi pare rau ! Te rog, iarta-ma !"  ( cine vrea sa citeasca mai multe, gaseste informatiile aici - mie mi s-au parut destul de utile).

De atunci, tot stau si  mai reflectez asupra ideilor, cu care, de ce sa nu recunosc, am rezonat.

Bineinteles ca sunt persoane carora as vrea sa le cer iertare pentru neplacerile provocate, de cele mai multe ori categoric fara sa vreau si care si acum probabil imi poarta sambetele. As incerca asta, cu sinceritatea cu care recunosc si in sinea mea ca imi pare rau fata de ele, sa vad daca s-ar schimba perceptia lor despre mine.Dar daca nu s-ar schimba nimic ?!? Ma si imaginez serena, dar umila, intalnindu-am cu unul, cu altul, zicand in stanga si in dreapta "imi pare rau, iarta-ma".... Oare cum ar gandi ceilalti ? Oare n-ar zice ca am intrat intr-o secta ? Oare n-ar crede ca m-am dus cu capul ?

Si bineinteles ca sunt si persoane care cred ca ar trebui sa-si ceara ele scuze fata de mine si care sunt 100% convinsa ca n-o vor face nici pe patul de moarte ! Si iar ma intreb, oare daca as face eu primul pas, s-ar schimba ceva ? Ar fi corect ? Ar fi corect in primul rand fata de mine, fata de cei apropiati mie, care ma cunosc si ma iubesc ? Hm ? Cum e mai bine ?

Ceea ce stiu sigur e ca trebuie sa incep prin a ma ierta pe mine insami (m-am mai iertat de vreo cateva ori, dar tot mai recidivez... :D ...). Dar inca nu stiu daca exagerez sau nu in a ma invinovati doar pe mine de ceea ce n-a mers, n-a fost bun, sau a provocat greutati altora(pentru ca pe undeva am stiut de fiecare data cand ceva n-a fost ok, dar nu am luat masuri la timp;pentru ca am fost un strut care s-a ascuns si a preferat sa rezolve singur tot;pentru ca n-am comunicat).Am luat pe umerii mei responsabilitatea a tot ce s-a intamplat. Si inca nu stiu daca e corect, sau nu chiar ...
Si daca nu stiu asta, nu stiu nici cat ar trebui sa (ma) iert . Si nici sa-mi cer iertare de la toti.

Voi ce parere aveti ? Cui cereti iertare ? Si cand ?