Marea surpriză zilele acestea a fost dată de anunțul lui Teo Trandafir că se va căsători. După ani și ani de ceață totală asupra vieții ei intime, anunțul a căzut cu stupoare, mai ales că viitorul soț e cineva cunoscut relativ curând pe ... Facebook ! Lăsând la o parte discuțiile despre tot ce ar implica asemenea relații create în mediul virtual, mi-a atras atenția siguranța ei că este un om minunat. S-a mai aflat că este un fost rugbist, stabilit în Franța, care a mai fost și el căsătorit și are la rândul lui 2 băieți. Un om normal deci, care acum are ocazia să trăiască ceva frumos, văzut fiind ca un om minunat de către alt om.
Stop.
Un om minunat, care a mai fost căsătorit...
Și acum vin întrebările :
De ce oamenii minunați care se căsătoresc(sau chiar daca nu se casatoresc, dar au o relatie) și care se presupune că la un moment dat sunt văzuți minunți de partenerii lor, sunt lăsați să plece ? Își pierd la un moment dat calitățile ? Sau nu mai strălucesc ca la început? Ne credem chiar atât de norocoși în viață, încât să mai sperăm că vom întâlni si alți oameni buni, sau poate chiar mai buni, încât să lăsăm să plece realitatea palpabilă spre alte zări ?
De ce, dacă sunt atât de buni, partenerii lor nu fac pe dracu-n patru să-i facă fericiți și să ramână ”până când moartea ne va despărți” ?
Sau ajungem să ne întrebăm că poate nu sunt atât de perfecți și că sigur ascund ei ceva.... Ideea asta mi-a inspirat-o cineva, nu că aș crede-o !
Apropos de asta.
După vreo 2 relații în care am dat mai mult decât am primit, dar eram fericită în naiva mea tinerețe, am hotărât, sătulă de neiubire, să trec de partea cealaltă și să văd cum e când altul te iubește mai mult decât iubești tu. N-aș putea spune că a fost minunat, pentru că oricât de bună e mâncarea, dacă n-are măcar puțină sare .... n-are farmecul absolut :) . Dar era ok ( până când n-a mai fost, dar asta e altă poveste :) ). Numai că superîndrăgostitul meu avea o problema : nu înțelegea cum de eu, dacă eram atât de ...perfectă, mai eram încă liberă și nu mă luase vreunul de nevastă deja :D ! Sigur acundeam eu ceva !
No, presupun că ar fi trebuit să dau pe repede înapoi la prima mirare de acest gen ( cel puțin o minte lucidă așa m-ar fi sfătuit atunci) , dar cine nu vrea să facă o impresie bună și să demonstreze contrariul ?! Și să recunoaștem, cine n-ar fi păcălit de învelișul frumos că uite, totuși cineva te vede perfect ! Chiar dacă se întreabă apoi dac-o fi adevărat ... :)
Așa și eu acum, dacă totuși fostul meu (soț) avea dreptate și nimeni nu e chiar perfect, cu toate că așa pare chiar și după câtva timp ? (pentru conformitate, eu am rămas în categoria ”aproape perfectă!”, deși nu mă-ncălzește deloc, eu dorindu-mi să fiu ”decât” normală ...)
”Mai toți oamenii sunt de acord că ”nimeni nu e perfect”, dar cine ar recunoaște că e un nimeni” ? -Radu Herjeu, poet și eseist român.
Ei ?! Întrebare colaterală : există oameni perfecți ? :D
Întrebarea mea rămâne însă : de ce lăsăm oamenii minunați să plece din viețile noastre ? Pentru că oamenii minunați nu pleacă niciodată degeaba, de capul lor. Sunt prea minunați s-o facă. Doar ceilalți le arată ușa. Sau chiar le-o deschid, mai mult sau mai puțin politicos.