4 februarie 2013

"IMI PARE RAU, TE ROG, IARTA-MA!"

Acum ceva timp ( nu chiar demult, dar nici saptamana trecuta), cautand cine mai stie ce pe net, am dat peste un site cu un articol despre terapia iertarii. Nu reiau intreaga tema, doar ideea principala care spune ca multe din problemele noastre, cu noi insine dar si cu cei din jur, s-ar rezolva spunand " Imi pare rau ! Te rog, iarta-ma !"  ( cine vrea sa citeasca mai multe, gaseste informatiile aici - mie mi s-au parut destul de utile).

De atunci, tot stau si  mai reflectez asupra ideilor, cu care, de ce sa nu recunosc, am rezonat.

Bineinteles ca sunt persoane carora as vrea sa le cer iertare pentru neplacerile provocate, de cele mai multe ori categoric fara sa vreau si care si acum probabil imi poarta sambetele. As incerca asta, cu sinceritatea cu care recunosc si in sinea mea ca imi pare rau fata de ele, sa vad daca s-ar schimba perceptia lor despre mine.Dar daca nu s-ar schimba nimic ?!? Ma si imaginez serena, dar umila, intalnindu-am cu unul, cu altul, zicand in stanga si in dreapta "imi pare rau, iarta-ma".... Oare cum ar gandi ceilalti ? Oare n-ar zice ca am intrat intr-o secta ? Oare n-ar crede ca m-am dus cu capul ?

Si bineinteles ca sunt si persoane care cred ca ar trebui sa-si ceara ele scuze fata de mine si care sunt 100% convinsa ca n-o vor face nici pe patul de moarte ! Si iar ma intreb, oare daca as face eu primul pas, s-ar schimba ceva ? Ar fi corect ? Ar fi corect in primul rand fata de mine, fata de cei apropiati mie, care ma cunosc si ma iubesc ? Hm ? Cum e mai bine ?

Ceea ce stiu sigur e ca trebuie sa incep prin a ma ierta pe mine insami (m-am mai iertat de vreo cateva ori, dar tot mai recidivez... :D ...). Dar inca nu stiu daca exagerez sau nu in a ma invinovati doar pe mine de ceea ce n-a mers, n-a fost bun, sau a provocat greutati altora(pentru ca pe undeva am stiut de fiecare data cand ceva n-a fost ok, dar nu am luat masuri la timp;pentru ca am fost un strut care s-a ascuns si a preferat sa rezolve singur tot;pentru ca n-am comunicat).Am luat pe umerii mei responsabilitatea a tot ce s-a intamplat. Si inca nu stiu daca e corect, sau nu chiar ...
Si daca nu stiu asta, nu stiu nici cat ar trebui sa (ma) iert . Si nici sa-mi cer iertare de la toti.

Voi ce parere aveti ? Cui cereti iertare ? Si cand ?


5 comentarii:

  1. Ufff, grea temă te frământă, oachi dragă.
    Uneori, pare greu de trasat linia dintre vină și responsabilitate. De foarte puține ori ne putem atribui o vină exclusivă, totală. Am mai scris și eu pe undeva că e o eroare și să atribuim o vină exclusivă unei singure persoane, ignorând contribuția altor factori la producerea unui eveniment.
    E numai vina ta/vina mea e un mod distorsionat de gândire care garantează blocarea noastră într-o stare suferință.
    Iar struții se ascund mai degrabă în încercarea de a rămâne orbi și de a aștepta rezolvarea de la sine.

    Iertarea adevărată e pentru beneficiul celui care cere. Nu e monedă de schimb - iți dau/cer, ca să îmi dai/ceri.
    Sau îți cer ca să îți schimbi percepția despre mine. Sună a condiționare. Sună a părerea mea despre mine, depinde de percepția ta despre mine.

    Să ceri iertare nu e un prim pas.
    E un pas total și atât, către liniște din tine. Către reconcilierea cu tine.
    Și nu se măsoară cantitatv - cât să mă iert? - de 1o g, de 1o kg, o dată, de 1oo de ori.

    Ca să răspund la întrebarea ta: Îmi cer iertarea când știu că am greșit, neintenționat sau cu bună știință, uneori nu pentru că am vrut să fac rău, ci pur și simplu ca să mă apăr pe mine, dintr-o neputință de a fi altfel. Îmi cer iertare când conștientizez că ceva din ce-am făcut a fost nepotrivit. Am în minte că responsabilitatea pentru ceea ce simțim ne aparține. Am în minte și că responsabilitatea mea e să nu provoc suferință celuilalt. Atât cât ține de mine.

    Până la urmă, cred că cel mai greu e să îi iertăm pe cei care ne-au rănit, fără ca aceștia să își recunoască vina, să își asume responsabilitatea pentru comportamentul lor. Adică fără ca ei să își ceară scuze, iertare.
    Dar cum aleg ei să trăiască e doar responsabilitatea lor, nu-i așa?
    A noastră e să facem tot ce putem pentru liniștea din suflețelul nostru. Atât vreme cât cât căutăm un vinovat, în noi sau în celălalt, nu ne-am iertat. Încă nu am acceptat ceea ce nu poate fi schimbat. Încă ne hrănim cu aprecierea și percepția celuilalt.

    Și, dacă spui că nu poți să îți ceri iertare de la toți?(toți, trebuie, Oachi?!).
    Mi-a trecut prin minte, doar aparent amuzanta imagine desprinsă din altă...sectă, în care te plimbi printre acei toți de care vorbești tu, spunând ”Te-am iertat!”.

    Un alt text:
    http://www.psihoterapieintegrativa.ro/content/view/102/189/

    PS - m-a luat valul scriiturii, dar asta pentru că și pe mine mă frământă tema, am scris gândindu-mă(și)la mine. :)

    RăspundețiȘtergere
  2. se pare că m-a stârnit tema ta...
    Uite încă un link - l-am primit si eu de curând de la un alt prieten. Nu linkul, conținutul. Dar pentru că eu aici l-am găsit în spațiul...public, ti-l trimit așa:)
    O zi sub semnul iubirii!
    http://leokamarius.blogspot.ro/2011/11/gerald-jampolsky-iertarea-cea-mai-mare.html

    RăspundețiȘtergere
  3. Hmmm, mi-e greu sa cred in iertarea fara... iertare :). Iar unii nu te pot ierta tocmai pentru ca nu pot depasi trecutul si degeaba spui ca e strict problema lor, uneori nu te ajuta ;).
    Rational, iti dau dreptate in tot. Dar stii si tu ca realitatea nu e atat de simpla. Gata ! Ne spunem ca suntem frumosi, destepti si buni si din secunda 2 .... Chiar asa?!? Cati pot ?

    RăspundețiȘtergere
  4. Afirmațiile pozitive nu înseamnă să te minți frumos, încercând să te autohipnotizezi:)
    Mai degrabă se referă la ceva de genul celor găsite pe linkul următor:
    http://putereadeaalege.blogspot.ro/2012/05/150-de-afirmatii-pozitive-bazate-pe.html

    Recunosc, am simțit o ușoară iritare la citirea comentariului tău, dar asta nu are legătură cu tine, ci cu ce gânduri s-or fi trezit în mintea mea:). Dar, uite că, întâmplător sau nu, fără comentariul tău, inconștientul meu nu m-ar fi parașutat, întâmplător, fără să caut neapărat :) pe blogul al cărui link l-am postat m-ai sus.

    RăspundețiȘtergere
  5. Eu îmi cer iertare de jde ori pe zi, n-am probleme absolut deloc. Comit măgăria, văd efectu' și dacă subiectu' n-a murit din prima, mintenaș îl resuscitez, îmi pun cenușă-n cap, îl oblojesc, până-i trece.

    Iar de așteptat iertări de la alții nu aștept. M-o-nervat? Am plecat. Îmi admiră siaju'. Nu-mi încarc bagaju'.

    Ei, gravă devine problema când vine vorba să mă iert pe mine. Că mă cunosc în toată splendoarea ticăloșiei mele și nu mă iert, frate, cu niciun chip! Îi bai mare!

    RăspundețiȘtergere