2 octombrie 2010

DILEME EXTREME SI TRISTE

Nu DilemaVeche, doar ale mele ...
(A nu se citi pentru cine vrea o sambata vesela, sau oricum mai optimista...).
Asta pentru ca sunt asa facuta incat desi incerc o perioada sa imi vad de trebile mele, hop ca pana la urma ma ambalez si incep sa vad si de trebile altora... Nici nu stiu cum e mai bine ! Sa fiu condescendenta, dar interior indiferenta, sau sa vorbesc asa cum gandesc , ceea ce inseamna ca ma si ambalez ?
Nu-i vorba ca daca situatiile sunt dezamorsate, nu conteaza ce fac pana la urma, dar cand sunt delicate ? Atunci ii bai !
De exemplu, cum procedam cand ne dam seama de gravitatea extrema a bolii unei persoane apropiate ? Ar trebui sa ii avertizam pe cei apropiati ca e grav, foarte grav ? Daca se declanseaza crize existentiale si drame morale prin ceea ce spun ? Ce ar trebui sa ii spui unei mame care isi vede copilul chinuindu-se dar inca spera ca o sa -i treaca ? Ei bine, in momentul de fata sinceritatea mea franca ma face sa intreb asa :
"Daca ai sti ca sunt ultimele luni din viata copilului tau , ai dori sa fii in fiecare zi langa el, chiar cu riscul de a iti distruge sanatatea , afacerea, relatiile familiale ? "
Cum poti sa spui  cuiva "ar fi bine sa te pregatesti de ce e mai rau, asa ca poate ar trebui sa fii linga el, sa il sustii indiferent cat e de dificil, rautacios, obositor si chinuitor" ?  Eu nu pot sa spun si nici nu stiu ce sa fac, asta e !
Asa cum nu putem judeca pe altii , fara a fi direct implicati, cred ca nici nu putem impune sacrificiul unor persoane care nu simt asta, sau sa zicem ca nu simt ca noi, cei din exterior. 
Unii oameni se iubesc pe ei insisi mai presus de orice si nici macar nu isi dau seama de asta.
Nu ca ar fi un lucru rau, sau imoral, dar nu stiu pana unde ar trebui sa mearga iubirea de sine si unde(sau cand) ar trebui sa o abandonam . Dar pentru copilul tau sunt sigura ca ar trebui ...

8 comentarii:

  1. Oachi, am citit postarea ta si mi-am dat seama ca nu am raspuns. Nu am stiut daca pot, sau nu, sa comentez. Realitatea este foarte trista.

    In Canada, medicul este obligat sa spuna diagnosticul in fata pacietului, fara niciun fel de ascunzisuri. Mi s-a parut foarte crud, mai ales ca uneori poate sa-ti puna un diagnostic incorect.
    Insa la baza acestei teorii sta faptul ca un om are dreptul sa stie ce se intimpla cu el si sa-si rezolve problemele in scurtul timp ramas. Poate ca este mai etica aceasta metoda.

    RăspundețiȘtergere
  2. Odille, intr-adevar e greu de spus ceva si nici nu ma astept sa gasesc o rezolvare, doar ca nu pot sa nu ma intreb ...
    Iar situatia este pentru mine cu atat mai complicata cu cat atat "copilul" ( care are 47 de ani !) cat si mama ( care iti dai seama cat are ...) stiu care este diagnosticul ! Doar ca impresia mea este ca incearca sa se protejeze negand sau ignorand viitorul. Stii tu ... daca nu vorbim, inseamna ca nu stim ... daca nu stim, inseamna ca nu exista :( .....
    Si nu cred ca e corect nici pentru unii nici pentru altii...

    Tu ce mai faci ? Cum esti ?

    RăspundețiȘtergere
  3. Oachi, oamenii abordeaza diferite metode cind sunt confruntati cu o sentinta de asa amploare. Unii isi platesc toate facturile, isi organizeaza business, viata, anunta pe cei dragi si dau instructiuni. Altii pornesc la lupta si spera intr-un miracol pe care-l vor gasi la medici, vraci, Internet,etc. Spera pina in ultima clipa.
    O alta categorie isi blocheaza complet acele ginduri. Se refugiaza intr-o liniste si apoi asteapta.
    Dupa parerea mea trebuie lasat fiecare sa-si aleaga calea lui.
    Eu mi-am pregatit de la 30 de ani, Testament si Living Will. (Am fost obligata pt ca daca ni se intimpla ceva noua, fetita ar fi luat-o statul canadian). Am scris toate instructiunile si am dat cite o copie sotului si mai tirziu fetitei noastre. Am grija sa update informatiile. :)
    I-am rugat sa-mi promita ca le vor urma. Acum pot sa traiesc linistita. :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Odille, asa e, fiecare isi alege calea, iar in acest caz particular nu vreau sa judec. Doar ca sunt pusa sa-mi dau cu parerea intre copilul care are nevoie de mama si mama care nu stie cat mai rezista langa copil. Si mie mi-e greu sa-i spun ca trebuie sa faca cumva sa reziste sa nu regrete mai tarziu timpul stat departe. Despre asta e vorba... Daca am sti ca maine, sau peste 1 luna, sau peste 3 ani, de ex. , cei pe care-i iubim vor pleca de langa noi definitiv, cum am umple timpul cu ei ? Ei, pentru unii nu e doar un lucru care se va intampla la un moment dat, ci chiar li se intampla! Si nu stiu ce sa faca, sunt depasiti de asta...
    Cand am citit finalul postarii tale, intai am zambit pentru cat esti de sensibilw in grija ta, dar apoi m-am intrebat: doar atat lipsea ca sa traiesti linistita ? Daca e asa, nu stiu daca e de bine? Sper ca de foarte bine!!!

    RăspundețiȘtergere
  5. Oachi, m-a durut inima cind am citit comentariul tau. Daca o mama nu-si da seama ca trebuie sa stea cu copilul ei in aceste clipe, atunci cred ca nu-i nimic de spus. Poate chiar nu poate sa stea pt ca nu are cu ce sa se intretina? Foarte trist.

    In privinta masurilor si instructiunilor mele, mi-am gasit linistea numai din punctul acela de vedere, altfel eu sunt un suflet care imbina miracolul basmelor cu dorul si indoielile. Ma auto-chem in sala de judecata aproape in fiecare zi, pt decizii luate cu multi ani in urma. Unul dintre procese este Emigrarea. Verdictul este aproape intotdeauna: Guilty!

    RăspundețiȘtergere
  6. Daca am stii cum e mai bine?
    Eu cred ca as fii renuntat la totul si as petrece cat mai lmult timp cu copilul. Poate copilul nu vrea... Poate mama nu vrea ca copilul sa rezlizeze... E greu sa iti dai cu parerea din afara.
    Eu m-am suit in avion cand am aflat ca tatal meu are cancer terminal (plecase de la mine cu trei luni in urma bine sanatos). Am avut marele noroc cu un sef care mi-a spus "du-te e important pentru tine si pentru el sa fiti aproape". Ii multumesc in fiecare zi.

    RăspundețiȘtergere
  7. Da, Odille, și în România regula e aceeași: să comunici diagnosticul pacientului. Dar ce reguli se mai respectă în România? Scriem de ochii UE și acționăm cum ne taie capul. Ufff.

    Oachi, liberul arbitru e un apanaj oferit ființei umane în exclusivitate. Intrebarea e: ”Ar schimba în vreun fel benefic situația, ceea ce ai spune sau nu ai spune tu?” Oamenii își aleg moduri diferite de a face față unor situații extreme. Evitarea, negarea, tehnica struțului se regăsesc printre ele.

    RăspundețiȘtergere
  8. Semndefoc, mi-am pus atita speranta in aceasta aderare la UE. Mi s-a parut o sansa-minune. Acum, politicienii nu fac decit sa gaseasca cai spre a-i pacali, de a obtine fonduri pe care sa si le insuseasca.
    Se pare ca a devenit un joc, cine este mai abil in acest joc.

    RăspundețiȘtergere