10 septembrie 2012

FIDELITATEA, ÎNTRE TRADIȚIE ȘI MODERNISM ?

Reluăm seria cuvintelor preţioase şi din ce în ce mai rare, azi despre  "fidelitate".
Când, cum şi cine ne învaţă despre ea ?
  
Cum am descrie-o fiecare din noi ? Ca o virtute demult apusă, desuetă, sau o calitate încă de actualitate, sau trăsătură perimata şi din ce în ce mai rar întâlnită ? Probabil că definiţia o va da fiecare în funcţie de propriile nevoi şi stiluri de viaţă, ca de obicei ....
  
Oricât ne-am declară de moderni, fidelitatea rămâne încă un subiect care încinge spirite. Fie că ne-o dorim în general de la ceilalţi  ( să zicem angajaţi, şefi, clienţi, amici ) şi în mod cu totul aparte de la cei dragi ( iubit/ă, familie, prieteni buni), deci o aprobăm cu toată fiinţa, fie că o privim cu superioritate, cu aroganţă chiar, ca pe ceva care nu mai ţine de timpurile moderne şi deci nu mai punem nici un preţ pe ea în valorile noastre de cuplu, fidelitatea încă naşte ample discuţii. Discuţii nu doar intime, particulare, dar şi dezbateri publice, cercetări , şi desigur controverse.
  
Pentru mine un lucru e cert : nu există o singură explicaţie ( gen - suntem nişte fiinţe dominate de hormoni, nu ştim când ne acaparează ispita şi ne pierdem capul :D ), nu există o singură reţetă ( gen-roagă-te şi dacă faci aşa, vei avea o viaţă lipsită de tentaţii şi plină de virtute :D ).
  
Cred însă că atunci când ne gândim la ea, trebuie să avem în vedere aspectul, sau aspectele la care ne raportăm : a fi fidel/ă , sau a aştepta fidelitatea de la ceilalţi. Aparent sunt implicite, dar nu e aşa. Ştim doar persoane care deşi nu sunt fidele, pretind cu vehemenţă asta de la ceilalţi !
 
În plus, s-a vehiculat şi ideea că nu avem de unde şti cât de fideli suntem, până când nu suntem încercaţi, până când nu ştim dacă am depăşit o tentaţie efectiv, sau nu... Doar cel încercat poate vorbi ? Există o fidelitate de conjunctură, în sensul că suntem fideli pentru că nu avem alternative, dar ia să apară ceva care ni se pare mai bun, mai apetisant .... hop! am sărit gardul cât de repede au putut picioarele noastre şi ne-a lăsat tentaţia să îl sărim :) !
 
S-a mai vorbit de fidelitate sufletească şi fidelitate trupească. În timp ce unii nu le separă niciodată, alţii susţin că înşeli ori cu una, ori cu alta... Sunt curioasă cum au mai evoluat statistic împărţelile în ziua de azi, respectiv câţi cred că înşeli doar cu trupul, câţi cu spiritul şi câţi cu ambele ? :)
 
Eu una cred că fidelitatea face parte din tiparele(ca să spun aşa) oarecum înnăscute şi nu învăţate. Nu ştiu dacă se poate învăţa lecţia fidelităţii, care să îţi rămână pe viaţă. Nu ştiu eu, dar poate e posibil. Eu mai degrabă văd fidelitatea că pe ceva structural, intrinsec,  care există acolo şi nu trebuie să o arăţi, sau să te lauzi, sau să o ceri cu japca. O simţi sau nu. Punct ! În plus, deşi personal o consider o valoare, mai cred că  i se acordă o importantă puţin supraestimată . Nu în sensul că nu ar fi importantă, pentru că pentru mine este ( şi asta fără a fi un scop în sine...), e o valoare atunci când e firească, nu calculată, raţionalizata şi artificială, sau (mai rău!) urmare a unei frici de urmări punitive, indiferent de natura ei ( că e religioasă, sau doar te temi de gura lumii, sau te temi de singurătate...).
  
Pentru că dacă simţi că persoana de lângă tine îţi oferă iubirea şi înţelegerea şi tot ceea ce mai aştepţi de la o relaţie împlinită, acele lucruri de care ai nevoie pentru a nu-ţi mai dori nimic altceva, cred că fidelitatea vine ca ceva firesc, fără să o fluturăm ca pe un stindard !







4 comentarii:

  1. In primul rând aș separa fidelitatea (în cuplu) de loialitate (în relații de altă natură).

    Apoi, aș considera că rezistența și comportamentul adoptat în fața tentației, sunt cele care dau măsura fidelității.
    Dacă nu vorbim de persoane imature, superficiale, incapabile de sentimente profunde și de angajament total.
    Eu sunt si adepta teoriei că infidelitatea este si un efect a vulnerabilității în cuplu. Ceva nu merge, ceva nemulțumește și suntem incapabili să ne confruntăm cu propriile noastre frustrări, să discutăm deschis cu partenerul nostru, sau să fim onești față de noi înșine și să găsim curajul de a face o alegere. Adică sa clarificăm și abia apoi să mergem mai departe - fie că e vorba de relația ”de bază” resuscitată și pusă pe o nouă direcție, fie că e vorba de noua relație, începută pe un fond sănătos și cinstit pentru toată lumea.

    Nu cred că fidelitatea o ai sau nu. Asa cum avem ochi albastri sau un anumit tip de temperament. Pana si acesta, înnăscut de altfel, se poate educa, modela.
    Dar, cred că este o reflecție a unui set de valori personale - onestitate, capacitate de daruire totală, respect față de celălalt și mai ales, respect față de propria persoană.


    RăspundețiȘtergere
  2. A...si înca ceva. Nu cred că fidelitatea poate suferi...modernizari. Cum ar fi? Traditia spune că orice act afectiv-sexual în afara căsătoriei se numește infidelitate. Modern, cum ar fi? Ca, dacă suntem într-un triunghi amoros - putem să facem un pătrat și tot suntem fideli. Sau, dacă suntem swingeri sau mai stiu eu ce? Cred că notiunea fidelitatea e... imuabilă. Doar raportarea la ea o face să existe sau să se sufoce aruncată prin gunoaie.

    Deși...dacă ne uitam în DEX - fidelitatea nu are de a face cu înșelatul în sens de culcat cu altul/alta. Ea se descrie ca cinste, devotament, loialitate, lealitate, statornicie în convingeri, sentimente, atitudini....
    Ca să zic asa - am ajuns la aceeași concluzie ca în comentariul anterior. Adica, sunt consecventă și fidelă propriilor convingeri.

    Fidelitatea devine, astfel, o problemă de caracter, care este dobandit prin educație, inclusiv în perioada celor 7 ani de acasă.

    Tentația e un simptom al unei nevoi, să cazi pradă tentației, adică să adopți un comportament infidel, e o chestiune de atitudine, deci de caracter, deci de valori.
    Asta dacă nu e un simptom al imaturității.

    Să fii cinstit cu tine și cu celălalt, în situația în care convingerile, aspirațiile, nevoile, sentimentele tale s-au schimbat. Să fii suficient de matur și atent la ce se întâmplă cu tine, ca să vezi ce alegeri faci în aceste situații.
    Să fii suficient de înțelept să nu lași iubirea să se piardă, să se răcească, să ne urâțească.

    Cred că, de fapt, asta e adevărata provocare.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Semndefoc, cred ca noi avem conceptii traditionaliste si conservatoare in privinta acestui subiect si ma indoiesc ca am fi suficient de obiective sa facem o analiza "la rece" a ceea ce mai insemna azi fidelitatea :).
      Pana la urma, pentru fiecare conteaza strict parerea lui, modul cum se raporteaza la o realitate. Daca mie imi/nu-mi convine ceva, ce ma intereseaza ce crede lumea ?!? Accept sau nu, in functie de setul meu de valori, nu de ce spun ceilalti ca ar trebui...

      Poate ca ma intrebam pur statistic si din punct de vedere evolutiv... Ne place sa credem ca ne modernizam, dar pana unde merge acest modernism ? Doar pana la ajunge pe Marte, a ne lua ultimul tip de Iphone, sau e ne clona ( deocamdata la stadiul de organe :) )?!? Si ramanem la aceleasi conceptii privind modul de relationare intre noi ?

      Sa nu uitam ca se presupune ca sunt meserii mult mai inclinate la a calca stramb decat altele, statistic vorbind oportunitatile sunt mai multe, conceptiile mai permisive si chiar deloc rigide, iar cuplul devine "permeabil", ca sa zic asa... Nu sunt ei fideli convingerilor lor ? NU sunt loiali cuplului lor, asa disfunctional in privinta asta, cum ni se pare noua ca ar fi doar pentru ca noi nu am accepta niciodata asa ceva ?
      Si cum e cu "never say never" ? :D
      Stiu cazuri care dupa "never" au spus "doar de data asta" ! :D

      Ștergere
  3. Eu, pana nu se schimbă definiția din dex - consider că ăsta e reperul. Dar mi-a plăcut ideea cu meseriile înclinate.:) Mi-am imaginat o fișa postului în care la competențe specifice e trecut - inclinatie spre infidelitate; nivel de performanță - maxim!
    Zic eu că am înțeles ce vrei tu să spui. Dar am simțit nevoia să precizez că nu are treabă cu meseria,ci tot cu caracterul. Poate, doar, cu niște idei (pre)concepute pentru punerea în balanță a ceea ce e de apreciat la o persoană care produce valoare. Dar partenera/ulul înșelat al ”meseriașei/ului” nu cred că se ia după asta.

    Și, da, mai cred și că unele lucruri rămân neschimbate. În ciuda evoluției tehnice. O zi bună să ai!

    RăspundețiȘtergere