23 iulie 2011

BUNATATEA, INTRE REALITATE SAU PROSTIE

Prinsa in ultimul timp in niste dileme existentiale (:D) , am dat cautare pe net sa vad ce (mai) inseamna a fi bun, ce inseamna bunatatea ... Dincolo de explicatiile stiute ( a face bine, a darui iubire, a darui ..., a accepta pe oricine asa cum este, etc.etc ...), n-am gasit nimic care sa ma multumeasca . Platitudini...
Nu suntem buni, oricat de mult ne straduim sa fim, sau mai bine zis nu suntem 100% buni. Unii spun ca este usor sa fii bun cand esti fericit, sau cand iti sunt implinite majoritatea nevoilor, dar foarte greu, aproape imposibil cand esti ranit, sau suferi.  
Totusi, care mai sunt limitele ? Mai este valabil principiul intoarcerii celuilalt obraz cand te loveste cineva ? Mai crede cineva in el astazi, sau a ramas doar o predica buna de spus ( nu si de facut ) de catre preoti ?
Ridici mana, ca sa parezi o lovitura, sau mergi mai departe si lovesti chiar, ca sa previi o alta ?
Eu recunosc, nu lovesc. Dar as putea sa o fac foarte usor din vorbe. Mai mult decat sa ma apar, stiu ca pot sa lovesc dintr-o singura fraza pana in strafundul sufletului . Si totusi, nu o fac. Dar ma simt sfasiata (uneori )  intre impulsul de a o face si intrebarea "DAR PENTRU CE  ???"
Pe de alta parte,  cred ca unii prieteni se intreaba cum de nu fac totusi nimic . Si astfel ajung sa ma intreb : e normal sa nu faci nimic ? E ceva in neregula cu mine ? De ce sunt asa ? 
E clar, cum bunatatea in forma ei pura nu exista, inseamna ca buna nu sunt, atunci nu-mi ramane decat prostia? Ce este intre ele ?




8 comentarii:

  1. Oachi, m-a preocupat si ma preocupa si pe mine bunatatea oamenilor si lipsa bunatatii. Ani de zile am crezut ca oamenii rai sunt nebuni pt ca nu-mi imaginam ca un om normal sa doreasca sa fie rau, cind, gindeam eu, orice gind bun si fapta buna, iti aduc asa de multa bucurie si liniste.

    Insa, dupa ce am fost ranita si dupa multe dezamagiri, m-am sfatuit cu prieteni mai putin creduli si mai putin naivi decit mine, si am acceptat ca majoritatea oamenilor se nasc cu un defaul de a fi rai.


    Si totusi oameni buni exista si cind ii intilnesc, ma minunez. Am impresia ca am primit un foarte mare cadou de la Soarta. Acesti oameni indulcesc sufletele tuturor celor din jur, fac viata mai frumoasa si parca iti cinta o chitara in background de cite ori esti in preajma lor.
    Dar, asa cum bine spui tu, bunatatea nu este perfecta, au si acesti oameni unele rautati, insa sunt foarte rare.

    Am ajuns la concluzia ca atunci cind mi se spun rautati trebuie sa raspund . Oamenii rai nu au limita in rautatea lor, ei nu se vor opri.
    Eu ii opresc. Le spun ce gindesc in mod deschis.
    In acest fel nu ma incarc cu amaraciune. Nu mi-a fost usor, a trebuit sa invat.

    Cei care tin la mine si ma apreciaza vor ramine cu mine, ceilalti se vor departa. Am ramas cu foarte putini prieteni, dar imi sunt foarte dragi si orice conversatie cu ei, intilnire cu ei sunt prilejuri de bucurie, sunt o sursa puternica si dulce de energie pozitiva. Parca ma sui intr-un balon. Sper ca acelasi lucru simt si ei despre intilnirile cu mine. :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Of, Odille, as vrea sa fie asa de usor ...
    Dar pentru mine acum sunt 2 aspecte mai grele :
    Unul ar fi ca de vorbe te aperi mai bine, sau oricum reactionezi mai repede ...Dar sunt fapte, unele din ele la limita intre permis si nepermis, sau mai bine zis intre loialitate si neloialitate, care cer a fi judecate ...Cum facem cand faptele celorlalti sunt neprincipiale cu persoana noastra ?
    Si al doilea aspect tine de cine te raneste ... De straini nu mi-e greu sa ma apar, dar ce ma fac cu cei care imi sunt apropiati si nu-i pot indeparta asa usor, ca pe niste dusmani declarati ??? Apoi, sa zicem ca ma pot indeparta, ii pot evita, eventual le si spun de ce o fac, dar stii care-i chestia mai grea ? Imi stau vorbele pe varful limbii, vorbe grele, care stiu ca dor si totusi ma abtin, ca sa nu ranesc si eu ...Oare n-ar fi mai bine sa ma "racoresc", chiar daca nu e decat pe moment ?
    Stiu, e greu de inteles daca nu treci prin situatii complicate, dar e adevarat ca nu intotdeauna lucrurile sunt ori albe, ori negre ...
    Multumesc ca ma asculti :) ....
    Sa ai o saptamana faina !

    RăspundețiȘtergere
  3. Oachi, eu nu voi indrazni sa dau niciun sfat, pt ca si eu am facut mari greseli de-a lungul timpului. Am luat o decizie majora intr-o fractiune de secunda. Intuitia imi spunea ca nu este bine, dar am hotarit sa folosesc ratiunea.
    Am provocat o imensa suferinta, si nu numai mie.


    Au trecut ani si printr-o intimplare am aflat ca gresisem complet in felul cum interpretasem un gest. Dar era prea tirziu. Mi-am cerut iertare.

    RăspundețiȘtergere
  4. Oachi, marea mea greseala a fost si faptul ca nu am vorbit, nu am impartasit supararea mea.

    Din ce inteleg eu, intuitia ta si ratiunea iti spun acelasi lucru. Daca te hotarasti sa vorbesti, incearca sa pleci de la ideea ca exista o explicatie pozitiva.
    Orice s-ar intimpla nu vei trai pt restul vietii cu sentimentul ca nu ai incercat sa salvezi o relatie importanta sufletului tau.

    Iti urez gind intelept si o saptamina frumoasa.
    Cu drag,
    Odille

    RăspundețiȘtergere
  5. Multumesc frumos de urari, Odille! La fel si tie :) !
    Ma voi stradui totusi sa fiu buna :), chiar daca uneori e taare greu ...

    RăspundețiȘtergere
  6. Oachi, am vazut multe situatii in care oamenii profita din plin de oamenii buni. Ca urmare, cred ca exista o limita si in bunatate. Numai ca trebuie sa fii sigura ca nu gresesti, pt ca este amarnic de greu sa traiesti cu pareri de rau ani si ani de zile.

    Iti doresc gind bun. :)

    RăspundețiȘtergere
  7. Stiu ce vrei sa spui, Odille si crede-ma ca mi-as fi dorit sa nu fie realitatea atat de clara si sa ma intreb inca daca o fi adevarat ? Dar nu, nu e loc de dubiu, din pacate...
    Pe de alta parte, cand stii ca cineva (apropiat) face un lucru rau in defavoarea altcuiva ( tot apropiat) si nu faci nimic, nu adopti nici o atitudine ferma, ba ai una duplicitara chiar, se cheama ca gresesti ? Sau nu, ca in fond n-ai facut nimic ?

    RăspundețiȘtergere
  8. Oachi, din punct de vedere etic, cred ca este normal sa spui.
    Insa eu am avut o buna prietena al carui sot, am aflat ca avea o relatie extraconjugala serioasa. Domnisoara era convinsa ca el va divorta.
    M-am luptat cu mine insami saptamini intregi si nu am avut inima sa-i spun prietenei mele, sperind ca sotul isi va reveni.
    Si asa s-a intimplat. Acum au un mariaj bun si in ceea ce o priveste pe prietena mea, mariajul nu este umbrit de nimic.
    Daca eu as fi fost in situatia ei (Dne fereste!) as fi vrut sa stiu, si mi-as fi luat valijoara si as fi plecat. As fi pretuit pe cel care mi-ar fi spus. Cred ca m-as si suparat daca o prietena a mea ar fi stiut si nu mi-ar fi spus. (Vezi aici acel dublu-standard!)

    Si acum ma gindesc ca daca tii la cineva, trebuie sa-i spui adevarul. Daca nu-ti spune prietenul tau, atunci cine sa te ajute?

    Dupa cum vezi nu pot sa dau niciun sfat. Uneori cel ce spune este gasit vinovat de ruptura care se produce.

    Imi pare rau ca esti intr-o situatie care iti aduce asa de multa neliniste. Sper sa se rezolve bine si cit mai curind.

    RăspundețiȘtergere