Să zicem că ești tânăr, nici prea mult, nici prea puțin ....între 30 și 30 și ceva de ani e ok ?
Ai avut câteva experiențe în viață care îți dau dreptul să zici că n-ai trecut chiar ca gâsca și că știi ce vrei de la ea... de la viață, nu de la gâscă :) ...Ba poți să zici chiar că știi și cum sunt oamenii, desigur nu te consideri doctor docent în materia asta, dar nici nu te poate prosti cineva chiar așaaa cu una cu două !
Ai avut și câteva relații de prietenie, mai mult sau mai puțin serioase ... numărul lor depinde de : sex ( ca să fie clar, masculin sau feminin ;) ), câtă libertate ți s-a dat sau ți-ai luat când nu erai independent de mama și de tata, câtă dorință ai avut fie de a "experimenta", fie de a nu rămâne singur prea mult timp ( nu vă gândiți la disperarea de a rămâne singur, e altceva ...) și nu în ultimul rând de noroc ... Evident, norocul e privit pur subiectiv, unii pot spune că au avut noroc să aibă cât mai multe "experiențe", alții il văd ca pe un ghinion că tot au trebuit să caute, să caute,să caute persoana potrivită și căutarea asta , deh, a presupus cunoaștere :) ....
Și la un moment dat apare acea persoană care îți va da încet, încet tot universul peste cap !
Ca să fie clar, nu vorbesc despre acele relații împlinite, echilibrate, luminoase.
Vorbesc despre acelea care îți dau semnale și chiar iți spui în gând că nu au cum să fie altceva mai mult decât de ... conjunctură ! Cu toate astea, ce conspirații se nasc în univers de te trezești cumva însurat, măritată, înțepenit/ă deci într-un ansamblu conjugal pe care nu îl visai când erai un visător și cu siguranță nu așa ți-l dorești ? Ce te face totuși să spui acel DA ? Ce vârtej de evenimente te amețește ca în final să "clachezi" ?
Văd în jurul meu perechi create artificial, unii chiar recunosc că nu și-au dorit de fapt o căsătorie, dar a fost o chestie de ...conjunctură ...și aproape toți dau din umeri, aruncând vina pe implacabila fatalitate !
Lucrul care (nu știu de ce) mă doare cel mai tare este să văd cum sunt implicați și afectați copiii. Aproape că sufăr văzând că nu au acel mediu plin de dragoste și liniște și echilibru care se spune că ar trebui să fie ... Am auzit și teoria că "nu plec/divorțez pentru copil/copii"... Chiar dacă nu sunt scandaluri și violențe, chiar dacă mama și tata sunt împreună, cât de benefică este o relație RECE ? Sunt gesturi mărunte, care poate pentru unii nu contează zicând că sunt neobservabile, gesturi de tandrețe neostentativă, care ar trebui să facă parte din ritualurile zilnice și pe care copilul să le perceapă , poate mai intâi involuntar, inconștient, dar să aibă parte de căldura relațiilor dintre părinți ... Incă nu am găsit un răspuns la dilema a sta într-o căsătorie de dragul copilului versus divorț, știut fiind cât de traumatizant este și acesta din urmă și știut fiind și că un copil își dorește alături ambii părinți, no matter what ! Dar pentru dezvoltarea lui de mai târziu, cât de bine poate fi ?
Și atunci, de ce nu putem să alegem cât de bine putem noi, măcar de dragul copiilor ce vor fi să vină?
Oare teama de singurătate să fie încă cea mai mare teamă interioară a timpurilor noastre ? Sau a fost dintotdeauna ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu